O banală ilustrată expediată din Berlin îi schimbă viaţa lui D. Din acel moment, el va identifica îndepărtatul oraş cu un tărâm al făgăduinţei. Nemulțumit de actuala existență, ciuntită zilnic în cadrul unul sistem post-comunist birocratic și absurd, D. evadează în această lume promițătoare dar care, în final, se va dovedi cu totul altceva decât ceea ce spera.

Cufundat în atmosfera și obiceiurile de pe Konig Strasse, D. visează că va regăsi libertatea și adevărata sa identitate socială, singura care poate conferi deplinătate vieții.

“Toţi oamenii liberi, oriunde s-ar afla, sunt cetăţeni ai Berlinului, astfel încât şi eu, om liber, mă mândresc să spun: Şi eu sunt berlinez!" (J.F. Kennedy)

* câștigător al concursului de debut Max Blecher / Herg Benet 20111, secțiunea proză.

Şantajul este un roman complex, care poate fi parcurs pe mai multe niveluri de lectură. Aspectul cel mai uşor sesizabil este acela al cărţii de vacanţă: o femeie tînără şi frumoasă este abordată şi sedusă de un bărbat experimentat. În paralel cu firul principal, îşi fac locul marile teme existenţiale: Ce este viaţa? Cine ne stabileşte traseul existenţial? Există sau nu există Dumnezeu? Ce înseamnă arta? Cum se scrie o carte? Care sînt strategiile pentru a crea o operă valabilă? Dar pentru a o vinde? Cum trebuie să întîmpinăm naşterea unui copil cu handicap? Avem dreptul moral de-a comite avortul, pentru a evita venirea pe lume a unui copil bolnav de sindromul Down? Care e condiţia femeii în ziua de azi? Cum poate femeia să-şi ocupe adevărata poziţie de forţă în societate?

Din postura unui banal episod de şantaj sentimental, romanul se deschide treptat către marile întrebări şi sfidări ale existenţei contemporane.

10 reguli de respectat pentru a aborda un scriitor

1. Nu afirma niciodată „whoah, ce cool e să fii scriitor!“ dacă observi că are tricoul destrămat.
2. Nu-l întreba ce gen de cărţi scrie. Etichetările sînt treaba cri- ticilor.
3. Nu-i povesti întîmplări interesante din viaţa ta, menționînd că s-ar putea scrie o carte după ele.
4. Nu te plînge că nu ai timp să citeşti sau să mergi la teatru pentru că munceşti prea mult. Complexele culturale sunt extrem de plictisitoare.
5. Nu te simţi obligat/ă să vorbeşti despre literatură. Un început bun ar putea fi o discuție despre ce tipuri de băutură se găsesc la bar. Citatele din Foucault sau Lacan sînt pentru disertații, nu pentru conversații.
6. – scris ilizibil –
7. Nu-l considera expert în gramatică, punîndu-i întrebări de genul „cum se spune corect, funicular sau furnicular?“. Scriitorul scrie în limba română, nu e profesor de limba română.
8. Nu-i cere cu împrumut cărţile publicate, spune-i că o să le cumperi şi că o să vorbeşti despre ele abia după ce le citeşti.
9. În caz că și tu scrii, și nu arăți ca PJ Harvey, evită să-i plasezi vreun manuscris.
10. Dacă nu-ți dorești ca discuția să se termine brusc, nu-l întreba dacă trăiește din scris.

“Poemele lui Marius Aldea sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refoloseşte, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Marius Aldea are o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumută să devină al lui.”
Alex Ştefănescu

“Marius Ştefan Aldea face parte din plutonul tinerilor poeţi cărora li se fâlfâie de generaţia imediat anterioară, însă nu li se deloc de generaţiile vechi. Văd şi prevăd o promoţie de poeţi lucizi şi cultivaţi printre care compozitorul Simfoniei frânei va străluci. Pentru că are umor, deci îşi permite să fie cinic, şi pentru că izbuteşte nişte metafore trăsnite, dar fluente, nu răscăutate. Apoi ochiul său este flămând şi precis, nu hoinăreşte pe firmament până se întoarce cu albul în sus. Viteza, claritatea şi subtilitatea artei lui montează un spectacol inteligent – un deliciu pentru durii ca el, care, de fapt, ascund un suflet sensibil în spatele rictusului sceptic. Un romantic de factură excelentă este Marius, adică dintre aceia cu witz, care muşcă tot, iar apoi se muşcă pe ei înşişi. Irezistibilă poezia asta ca un roman scris la colţ de stradă de un designer care ştie exact ce vrea de la manechinele lui.”
Felix Nicolau

“Marius Ştefan Aldea are atâta energie poetică, încât există riscul să supratensioneze Sistemul Naţional de Distribuţie a Literaturii. Dar cum SNDL nu există decât în imaginaţia noastră, nu vă rămâne, dragi cititori, decât să vă conectaţi singuri la această sursă de energie. E simplu: deschideţi cartea lui Marius şi citiţi puţin. Dacă nu sunteţi purtători de mânuşi izolante şi cizme de cauciuc, ar trebui ca în secunda a doua să fiţi scuturaţi zdravăn, iar mâinile să vi se încleşteze pe carte. E doar unul dintre efectele pe care îl are poezia bună asupra omului.”
Robert Şerban

“Până la urmă, toţi ar trebui să avem sânge satanic, dacă asta e antidotul la uluitoarea, nesfârşita prostie omenească. Romanul Cristinei e un obuz gata să explodeze în capul tuturor celor cu gusturi proaste şi al ignoranţilor. Un roman atât de viu, de actual, în care disperarea în faţa umanităţii ratate se exprimă printr-un umor mortal. Inteligenţă, viteză, vocabular verde, autentic. Citind, îţi aduci aminte că mare parte dintre cei care și-au dat viaţa la Revoluţie au fost rockeri. Critică nemiloasă şi zurlie, cartea mai este şi un imn închinat naivităţilor şi entuziasmelor adolescentine. Niciodată clişeistică, exprimarea este spectaculoasă. Asemenea unui skijet, aş zice, dacă nu aş urî tot ce ţine de tehnică. Sânge satanic este un manual de igienă a creierului în timpuri când capetele majorităţii bolborosesc de toxine şi slănină. Toţi ne regăsim între pagini – de la manelişti, până la babele din troleu, sau îndrăgostiţii cinici sub clar de lună.” (Felix Nicolau)

“Sânge satanic e o carte excepţional scrisă, care nu seamănă cu nimic! Cristina Nemerovschi iese din clişeele scrisului şi creează o viziune epică atât de convingătoare, încât, citind-o, te simţi imediat contaminat de aventura adolescenţei răzvrătite.” (Doina Ruști)

“Adevăratul “Trainspottin’” aici e de căutat. Dacă Dostoievski s-ar fi întâlnit cu Irvine Welsh ar fi putut pune de-o coproducţie, iar un tânăr Tarantino s-ar fi apucat s-o demoleze prin ecranizare!” (Dan-Silviu Boerescu)

"Romanul e bine scris, limbajul e viu și necenzurat, atmosfera bahică și anti-socială este credibilă și i se potrivește perfect personajului. O carte care se citește ușor și cu interes, care acoperă o plajă mare și lberă, cum nu prea mai e cea de la Vama Veche, unde ajung - firesc - personajele cărții, restul acțiunii având loc la București, adică aici și acum" (Mihail Vakulovski)

"Romanul e, în unele momente, violent-licenţios, dar niciodată grosolan. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc. Parcă mânuieşte un bici." - Alex Ştefănescu -

"Un roman erotic de bună factură, o minunată introspecţie în lumea femeilor prin ochii unui bărbat dotat şi intelectual. Cei care doresc să ajungă la raftul acestei cărţi trebuie să mai crească până la vârsta de 18 ani."
- Robert Şerban -

"Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale."
- Felix Nicolau -

"Abisex este o lume fără amăgiri, nudă, poate de aceea, pentru unele gusturi, şocantă, obscenă, revoltătoare. Ce deosebeşte cartea lui Delaskela de mistica sexuală a lui Leonard Cohen sau de voluptatea apocalipsei lui Henry Miller, autori de care se apropie, este refuzul grandorii. Asta duce la un fel straniu de înţelegere, apropiere de mintea cititorului, un fel de modestie care captează încrederea."
- Mihaela Butnaru -

Iulian Tănase s-a născut pe 3 septembrie 1973 în Moineşti (Bacău). A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti (1999) și Facultatea de Filosofie, Universitatea București (2010). A fost timp de 13 ani redactor la Academia Cațavencu (1997-2010). Este realizator programe la Radio Guerrilla (din 2004) și redactor la revista Kamikaze (din 2010).

Dintre volumele publicate: Îngerotica (1999); Poeme pentru orice eventualitate (2000); Iubitafizica (2002); Sora exactă (2003); Ochiul Exploziv (2006); Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu); Abisa (2007); Adora (2009); Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011).

În străinătate a publicat volumele: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), Wunderhorn, Heidelberg, 2009; și Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), Éditions Le Coudrier, 2010 (Belgia).

A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum (Editura Vinea/ICARE, 2002). Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichman coordonează publicația Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum.

În 2009 a primit, în Germania, Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est. În 2011, un fragment din romanul său Oase migratoare (în curs de apariție) a obținut, în Austria, Premiul 1 la concursul literar „1+1+1=1 Trinitate“, organizat de Kulturzentrum bei den Minoriten din Graz.

În 2008 a fost visiting writer la International Writers Workshop, în Hong Kong. A participat cu lucrări la London International Festival of Surrealism, ediţiile 2007 şi 2008. Este prezent cu texte în reviste și antologii din Germania, Austria, Anglia, Statele Unite, Hong Kong, Slovenia, Cehia.

Iulian Tănase este căsătorit și are doi copii: Adora și Sacha.

Vezi detalii despte cărțile de Iulian Tănase din Librăria Herg Benet

Despre Sânge satanic

“Până la urmă, toţi ar trebui să avem sânge satanic, dacă asta e antidotul la uluitoarea, nesfârşita prostie omenească. Romanul Cristinei e un obuz gata să explodeze în capul tuturor celor cu gusturi proaste şi al ignoranţilor. Un roman atât de viu, de actual, în care disperarea în faţa umanităţii ratate se exprimă printr-un umor mortal. Inteligenţă, viteză, vocabular verde, autentic. Citind, îţi aduci aminte că mare parte dintre cei care și-au dat viaţa la Revoluţie au fost rockeri. Critică nemiloasă şi zurlie, cartea mai este şi un imn închinat naivităţilor şi entuziasmelor adolescentine. Niciodată clişeistică, exprimarea este spectaculoasă. Asemenea unui skijet, aş zice, dacă nu aş urî tot ce ţine de tehnică. Sânge satanic este un manual de igienă a creierului în timpuri când capetele majorităţii bolborosesc de toxine şi slănină. Toţi ne regăsim între pagini – de la manelişti, până la babele din troleu, sau îndrăgostiţii cinici sub clar de lună.” (Felix Nicolau)

“Sânge satanic e o carte excepţional scrisă, care nu seamănă cu nimic! Cristina Nemerovschi iese din clişeele scrisului şi creează o viziune epică atât de convingătoare, încât, citind-o, te simţi imediat contaminat de aventura adolescenţei răzvrătite.” (Doina Ruști)

“Adevăratul “Trainspottin’” aici e de căutat. Dacă Dostoievski s-ar fi întâlnit cu Irvine Welsh ar fi putut pune de-o coproducţie, iar un tânăr Tarantino s-ar fi apucat s-o demoleze prin ecranizare!” (Dan-Silviu Boerescu)

"Romanul e bine scris, limbajul e viu și necenzurat, atmosfera bahică și anti-socială este credibilă și i se potrivește perfect personajului. O carte care se citește ușor și cu interes, care acoperă o plajă mare și lberă, cum nu prea mai e cea de la Vama Veche, unde ajung - firesc - personajele cărții, restul acțiunii având loc la București, adică aici și acum" (Mihail Vakulovski)

Despre Jurnalul Răului

Majoritatea oamenilor sunt urâţi, monstruoşi şi goi pe dinăuntru. Nici diavolul nu şi-ar face sălaş în trupurile lor găunoase. Sunt doar nişte golemi, fiinţe fără suflet. Cum îndrăzneşte un cadavru să vină la mine şi să-mi predice viaţa? Cum îndrăzneşte o mumie descompusă să îmi vorbească despre natura lucrurilor? Cum poate un om a cărui existenţă nu este decât o agonie prelungită, care din respect pentru igienă şi pentru natură nu ar trebui tolerată, să îmi vorbească despre viaţa fără de veci şi tinereţea veşnică? Îmi pare că oamenii au nevoia perversă de a vorbi cel mai mult despre lucrurile care îi depăşesc cel mai tare. Orbul vrea să aibă viziuni, surdul vrea să audă vorbe înţelepte, mutul ar vrea să spună ceva, iar mortul ar scrie un tratat despre viaţă.

”Eroul lui Mareş este o combinaţie între Tyler Durden, Maldoror şi Arthas. Cele trei faţete ale personajului caută, uneori în ciuda lor, iniţierea prin violenţă. Probabil trebuie să distrugi lumea ca să te găseşti pe tine însuţi, probabil vi se vor deschide ochii numai atunci când veţi purta cagulă.”

(Ștefan Bolea)

Despre Recolta roșie

Pe mine mă cheamă ori de câte ori capul din ghips al Mariei Magdalena se rupe la baza gâtului și începe să-și facă loc în sus prin colon, ca un satelit artificial navigând vidul spațiului cosmic. Atunci când cercul larg, sculptat în jurul feței divine, începe să-ți zgârie pereții delicați ai anusului, provocând sângerări interne și agonizante, eu sunt cel care te va ține de mână în camera de gardă a unui doctor pe care l-am obișnuit să nu pună întrebări. Și tot eu sunt cel care te va ajuta să te debarasezi de trupul decapitat, lung de douăzeci de centimetri și chipul nubian învelit în pansamente roșii.

Eu te voi ajuta să te menții dreaptă în drum spre casă.

Te voi învăța ce să le spui surorilor din chilie.

Te voi asigura că până în Ziua de Apoi nu va afla nimeni cât de aproape ai vrut să fii de Sfânta Treime și îți voi reaminti cum să te închini fără să plesnească cele cinci suturi.

Pe mine mă cheamă când colecția ta de pantofi cu toc e gata să apară în toată splendoarea lor pe prima pagină a ziarului de dimineață și tot eu te voi ajuta să dai jos ciorapii de damă care-ți acoperă picioarele păroase.

Când Mihnea e nu doar un membru smerit al congregației tale.

Când în ziua de Crăciun vrei să-l ajuți pe un mic Adonis fără casă să descopere o lume atât de diferită a orfelinatului.

[...]

Sunt cel care aduce la lumină rozarul gros din fundul încleștat al profesorului care-i predă fiicei tale istoria catolicismului pe băncile facultății. Bilă cu bilă, sunt cel care în cele din urmă scoate la iveală crucifixul îmbâcsit de unt; cel ce te ajută să dai naștere micilor figurine de animale întunecate care lipsesc din reprezentarea în miniatură a potopului.

Sunt cel care te înțelege, cel care nu te judecă, cel care îți promite în repetate rânduri că va păstra secretul tău și care știe cât de neglijat ești de soție. Cel care îți șterge lacrimile cu marginea sutanei și îți toarnă un pahar de vin sfințit, menit să te calmeze.

În acele clipe, sunt mai aproape de tine decât Duhul Sfânt.

Nu, fiicele tale nu vor trebui să afle despre colecția de reviste porno.

Nu, la slujbă nu va chicoti nimeni, pentru că nu vei mai purta chiloți de damă

1) Trebuirea pornirii de-a încetul
Un uliu vede trei scaune stînd agale pe un drum care se umfla. Primul
(pe nume Odobescu) tocmai și-a scos flinta din stomac, s-o măsoare și apoi
să-i curețe unghiile. Al doilea (pe nume Antitot) duce în spinare o luptă
cu sine și s-a oprit pentru a-i fixa reguli. Iar al treilea (pe nume Același)
caută numărul de aur într-o troacă. Toate trei și-au împletit părul în cozi
verzi, dar asta nu le va fi de nici un folos: uliul se repede alene la ele și le
înalță.

Majoritatea oamenilor sunt urâţi, monstruoşi şi goi pe dinăuntru. Nici diavolul nu şi-ar face sălaş în trupurile lor găunoase. Sunt doar nişte golemi, fiinţe fără suflet. Cum îndrăzneşte un cadavru să vină la mine şi să-mi predice viaţa? Cum îndrăzneşte o mumie descompusă să îmi vorbească despre natura lucrurilor? Cum poate un om a cărui existenţă nu este decât o agonie prelungită, care din respect pentru igienă şi pentru natură nu ar trebui tolerată, să îmi vorbească despre viaţa fără de veci şi tinereţea veşnică? Îmi pare că oamenii au nevoia perversă de a vorbi cel mai mult despre lucrurile care îi depăşesc cel mai tare. Orbul vrea să aibă viziuni, surdul vrea să audă vorbe înţelepte, mutul ar vrea să spună ceva, iar mortul ar scrie un tratat despre viaţă.

”Eroul lui Mareş este o combinaţie între Tyler Durden, Maldoror şi Arthas. Cele trei faţete ale personajului caută, uneori în ciuda lor, iniţierea prin violenţă. Probabil trebuie să distrugi lumea ca să te găseşti pe tine însuţi, probabil vi se vor deschide ochii numai atunci când veţi purta cagulă.”

(Ștefan Bolea)